E timpul să începem romanța resemnării

Se scutură, iubito, frunzarul întomnării,
E timpul să începem romanța resemnării,
În parcul unde teiul ne știe îmbobocirea
Când ne-mbăta mireasma și noi sorbeam iubirea,

Nu vezi cum cade frunza ce ne-asculta povestea,
Iar când trecea vreunul, de sus ne striga vestea,
Și-i trimitea privirea să nu vadă misterul
Când noi fierbeam în lutul, vibrând în inimi cerul,

Sau vara-n faptul serii privindu-ne-nstelarea
Când mângâiam magia sorbindu-ți înflorarea,
Ea ne-aducea în inimi lumina regăsirii
Vibrația divină din unda fericirii,

Se scutură bobocul , pierzându-și deflorarea,
Pe freamătul de frunze rămâne resemnarea,
De tot parfumul dulce din taina primăverii
Sau lacrimile serii din vântul blând al verii,

E vremea romanțată, se-acordă-n cer colinda,
Prin ploile mărunte se-nțelenește ghinda,
Iar eu te-aștept, iubito, să pregătim cuptorul,
Și-n fața lui să-ncepem romanța cu fuiorul ..

Bordan – 18 octombrie 2014

Întreg universul strâns într-o școală

Trecut-au peste noi și vânturi și ploi,
Tristeți întomnate, bucurii și nevoi,
Materii din spațiu ce timpul îl scoală
Întreg universul strâns într-o școală,

Iubiri tremurânde ascunse sub bănci,
Fioruri flămânde din vremuri adânci,
Ce adună în ziduri din zăriști albastre
Înzidirea speranței iubirilor noastre,

Să ducem departe un magic impuls,
Cuvântul din carte eternului smuls,
Să crească în noi o dorința înțeleaptă
A lumii iubire într-o minte deșteaptă ..

Trecut-am și eu prin vremea cu școala,
Când școala stătea în centru cu moara,
Închiși între ziduri de-o lume nebună
Dar liberi la minte ca ceru-n furtună,

Închiși de materii vremelnice-n locuri,
În lutul ce-ncearcă să stingă-n el focuri,
Dar focul își arde înălțându-și misterul
În spirite mari clocotind adevărul,

Ce mișcă din țărmuri o lume deșartă,
Pe valul durerii plăcerea să împartă,
S-aducă trecuturi din sfintele luturi
Pe unde de suflet și aripi de fluturi,

Din triste morminte ce strigă-n veșminte
Vibrații celeste încrustate-n cuvinte,
Înscrise în lemnul ce-ncinge fiorul,
Iubiri ancestrale vibrându-ne dorul,

De tot și de toate ce spune povestea,
Corinde străbune șoptindu-ne vestea,
Arzându-ne focul ce-nalță proverbul
Colacul speranței salvându-ne verbul,

Prin școala iubirii strigând regăsirea
Pe-altarul de unde-ncrucind mântuirea,
Să scoale trecutul naturilor sfinte
O viață-înțeleaptă din sacre cuvinte,

S-aducă acasă o vreme nebună,
O taină supremă din lumea străbună,
Când vremea sfințea cu prezența tot locul
Iar locul vibra rumenindu-ne cocul,

Iar școala era un stâlp al științei,
Unindu-și destinul cu floarea credinței,
Unind cu iubire o minte-a voinței
C-o inima tandră din lumea dorinței ..

Aici are școala un cuvânt greu de spus,
Să miște iubirea din magic impuls,
S-aducă în sate înapoi veșnicia,
Să înflorească în ii România,

Să se oprească din mersul nebun,
S-aprindă scânteia divină din scrum,
Să lase deoparte o faț-a mândriei
S-aducă acasă fecioarele iei ... 
Bordan – 18 octombrie 2014

Să duceți mai departe stindardul cu onorul

E mult de-atunci, s-a scurs o veșnicie,
De când noi ne-am jurat credință pe vecie,
Să fim tot împreună la bine și la greu,
Cu martor universul și bunul Dumnezeu,

Avut-am împreună o viață ca-n povești,
Cu bune și cu rele, cerești sau pământești,
Din toate am cules nectarul dulce-al vieții,
Din taina cea supremă și roua dimineții,

Trecut-au ani cu toate, și-ajuns-am întomnarea,
Cu fulgii albi la tâmple ce-anunță resemnarea,
Căci toate-n lumea asta își au menirea lor,
Se nasc, c-așa vrea Domnul, trăiesc, apoi și mor,

Ne naștem din Lumină, curați precum cristalul,
Aduși pe țărmul vieții cum marea-aduce valul,
Și mergem fiecare urmându-ne cărarea,
Unii mai pe-ntuneric, alți luminându-și calea,

Unii sorbind Lumina și dăruind Iubirea,
Culeg doar mierea dulce trăindu-și fericirea,
Fără s-auzi un vaiet când roade rău durerea,
Știind că și durerea-i a lor, precum plăcerea,

Și-și duc în taină crucea, căci crucea e o taină,
Ce-ascunde nemurirea cu-a vieții grele haină,
Ce-ascunde-n lacrimi grele și-a zeilor veșminte,
Plăcerile divine dincolo de morminte ..

E greu, c-așa e soarta, c-am lepădat veșmântul,
Și ne-am pierdut cărarea, înscrisul și cuvântul,
Ne-am renegat părinții, strămoșii și toți sfinții,
Care ne-au dat lumina, pierdută-n noaptea minții,

Ne-au dat înțelepciunea cea sfântă a iubirii,
Înscrisă bine-n semne și-n floarea fericirii,
Înscrisă-n tot ce mișcă, cum clar spune natura,
Să ne iubim dușmanii chiar de întrec măsura,

Ne-am lepădat credința ascunși după o față,
Mințindu-ne destinul cu-această falsă viață,
Fugind de-o-nvățătură primită de la zei,
Luându-le lor locul ca niște cimpanzei,

Și decăzând în noaptea durerii din materii
Ne ducem cu minciuna spre groapa cu mizerii,
Abandonând ogorul care ne duce dorul
Lasând pustie casa, poiata și odorul ..

În voi mai e-o speranță, căci voi sunteți țăranii,
Ce își iubesc țarina unde trăiesc românii,
Voi sunteți talpa țării vibrându-și veșnicia,
Și aduceți de milenii în spate .. România,

Voi, rechemați acasă, în satul nostru drag,
Să vină iar copiii, să-i așteptați în prag,
Să-și potolească dorul de satul românesc
Ce-și arde nemurirea în lutul strămoșesc,

Să-nsuflețească holda, c-aici ne e izvorul,
Aici e pita sacră, corinda și cuptorul,
Aici e sfântă vorba pe care-o cuvântați
Și sunteți cei din urmă ce binecuvântați,

Sunteți cei mai aproape de-a sfinților dorinți,
Aproape sfinți și voi, iubiților părinți,
Vă spunem cu căldură, de-aici din depărtare,
S-aveți zile senine și fără de-ntristare,

Să duceți mai departe stindardul cu onorul
Căci vă aud durerea și plânsetul cu dorul,
Și strigătul de veacuri din tristele morminte
Când moșii noștri urlă prin voi, fără cuvinte,

Și-acum, că-i sărbătoare, și vă cinstește satul,
Vă scriem o scrisoare cu pana de la sfântul,
Vă spunem înc-odată urări de sănătate,
Și cât o fi să fie, s-aveți parte de toate ..
Bordan - 18 octombrie 2014