Să ştii iubito că mi-e dor

Să ştii iubito că mi-e dor,

De tot ce-a fost odată,

De cozonacul din cuptor

De ia ta brodată,

De „Zua bună!” de atunci,

Sau purul „Doamne-ajută!”,

Şi de plimbările prin lunci,

Când te dădeai bătută.

Ţi-aduci aminte cum râdeam

Când ne bătea ciurdarul,

De ciudă că îi ascundeam

Oiaga şi paharul?

Şi noi râdeam ca doi nebuni,

Parcă-i făceam în ciudă,

El făcea semn de gărgăuni,

Noi ne-ascundeam în ciurdă,

Când vii iubito să-ncercăm

Să repetăm odată,

Să-mi sari în braţe, să jucăm,

În ia ta brodată,

Să dăm iar ceasul înapoi,

Pân-a-nflori iar ia,

Să rupem vraja dintre noi

Să audă România?

Eu ştiu, iubito, nu mai cred ...

Eu ştiu, iubito, nu mai cred ce, vor să spună unii,

Eu ştiu că suntem infinitul ce mişcă spuma lumii,

Suntem misterul răsărit din haosul uitării

Ce desluşeşte lumii taina din spatele visării.

Dacă ai şti, iubito, ceea ce ştiu eu,

Ţi-ai schimba credinţa în D-zeu,

Ai schimba credinţa cu ştiinţa sacră

Ce de mii de ani iubirea ne-o consacră.

Ce de mii de ani e zăvorâtă-n taină,

Închisă în carnea materiei haină,

Închisă cu grijă în inima ta,

Ca să nu ajungă nimeni la ea.

Dacă ai şti, iubito, ceea ce ştiu eu,

Ai fi înfiptă-n mine şi eu sufletul tău,

Ţi-ai lepăda credinţa şi-ai merge cu ştiinţa,

Şi-am hoinări prin lume doar noi şi conştiinţa.

Am fi noi doi, iubito, perechea de-nceput

Păzind cu grijă rostul de-un alt preconceput,

Am fi noi doi gândirea şi iubirea,

Ce descifrează lumii nemurirea,

Eu ştiu, iubito, nu mai cred, ce vor să spună unii,

Eu ştiu că suntem infinitul ce mişcă spuma lumii,

Suntem misterul răsărit din haosul uitării

Ce desluşeşte lumii taina din spatele visării.

Care cuvânt …

Care cuvânt,

de pe pământ,

încărcat de iubire

şi dor,

are drept autor

un muritor?

În orice gând,

nu cuvânt,

e cuprins necuprinsul ...

Orice gând,

nu cuvânt,

poartă-n el

simfonia

şi poezia,

universului,

magia versului,

culoarea plânsului,

şi gustul râsului,

lacrima sărutului,

şi patima durutului,

misterul iubirii

şi al nemuririi ...

Dacă un simplu gând

nu are stăpân,

atunci pe cuvânt

cine e stăpân?

Cine-i autor

cuvântului DOR?

Sau altui odor

plin de amor,

şi de ador ...

Nu avem dreptul

să punem zăvor,

gândului pur

şi cuvântului dor,

nu avem dreptul

să-nchidem iubirea,

când ea însăşi e nemărginirea ...

NE STRIGĂ ...

Tu eşti o ziuă, eu sunt o noapte,

Şoptind misterul prin calde şoapte,

Eu electronul, tu un nucleu,

Iubitul meu!

Tu eşti un plus, eu sunt un minus,

Eu începutul, tu un terminus,

Tu eşti iubirea, eu sunt gândirea,

Iubita mea!

Eu simt în puls tot ce-i în plus

Şi vreau să cazi pe gânduri dus

La pieptul meu, de soapte greu,

Iubitul meu!

Tu eşti dorinţa, eu sunt voinţa,

Eu sunt misterul, tu adevărul,

Tu eşti simţirea, eu cugetarea,

Iubita mea!

Eu simt în mine a mea dorinţă,

Ce se îndreaptă spre-a ta voinţă,

Mă-nchin la tine Mărite Zeu,

Eşti tot al meu!

Iubita mea, se-ngroaşă gluma,

Voinţa mea e zob acuma,

Nu am puterea de la zei,

Aşa că, fă ce vrei!

Eu vreau să fiu cu tine acum

De mână, pe al nostru drum,

Nedespărţiţi vom fi mereu,

Iubitul meu!

Putem păşi-ntr-al lumii mers,

Să facem noi un univers,

Să facem noi o galaxie

Din poezie şi magie,

Să fii tu spuma cu vibraţii,

Eu ţărmul lumii cu senzaţii,

Să fie tot un paradis,

Divin, de vis.

O, mistic barde cu rime calde,

Îţi simt tumultul ce-n mine arde,

Te simt în mine, iubitul meu,

Divin arheu.

Iubita mea din alte lumi,

Ajunşi în punctul cu minuni,

Suntem acei ce-arată drumul,

Suntem doar UNUL!

Suntem noi doi un singur Eu,

Un Univers şi-un Dumnezeu,

Ce-arată lumii ce-i iubirea,

Eternitatea, nemurirea …

Ce-arată lumii-ntregi misterul,

De ce pământul nu-i ca cerul,

De ce-am închis iubirea sfântă,

Ce înţelepţii ne-o cuvântă …

…..

De ce-am uitat din noi cuvântul,

Că ceru-i una cu pământul,

Că toţi şi toate suntem noi,

Înlănţuiţi de amândoi,

Căci toţi suntem acelaşi lucru,

Mister divin, sublim şi sacru,

Prinşi în miraj de poezie,

De o divină simfonie,

Că ce e jos este şi sus,

Ce-n multe lucruri este spus,

Cum e pământul e şi cerul,

Cum e magia şi misterul,

Aceeaşi electroni din flori,

Vibrează adânc înfipţi în sori,

Vibrează etern inima noastră,

Vibrează glastra din fereastră,

Să nu-mi răneşti inima mea,

Că-n altă parte plânge-o stea,

Rănită în al ei amor,

Rănită-n dor,

Să nu răneşti în viaţă o floare,

Că e gingaşă şi o doare,

Ascunşi printre petale moi

Suntem şi noi,

Suntem un suflet chinuit,

De haine grele tăinuit,

Ce-şi plânge în tăcere dorul,

Că nu ştie ce e amorul,

Se pierde ades, plângând, cu firea,

Că nu-nţelege ce-i iubirea,

Că nu-nţelege taina sorţii,

Dar nici a vieţii sau a morţii,

Că nu ştie nimic de el,

De ce-i aşa şi nu-n alt fel,

De ce mai sunt pe lume lacrimi,

Şi jale grele duse-n patimi,

De ce nu-i tot o fericire,

De bucurie şi iubire,

Fără de jale şi de chin,

Şi-amar pelin

Om uitător, inadmisibil,

Ajuns ca piatra de sensibil,

Eşti orb la legile naturii,

Întunecat în faţa urii,

Eşti orb la stelele din cer,

La sacrul darului din ler,

Imun l-al nostru magic grai,

La farmecul ieşit din plai,

Eşti orb şi surd la al tău dor,

Strigat de prunul din odor,

Din poartă de al tău mălin,

De jale grele şi de chin,

Strigat de taţii tăi şi moşii

Din răsputeri şi de strămoşii,

Din vremi uitate dedemult,

Ca un tumult,

Ca un tumult venit din noi

De jale grele şi nevoi,

Din puritatea unui nufăr

Ne strigă tare un LUCEAFĂR.

Eu ştiu ...

Eu ştiu că tot ce-a fost

iar o să fie,

etern urmându-şi vrerea,

că viaţa-i o minune sfântă

ce-şi varsă fierea dar şi mierea.

Noi hotărâm în astă lume

atât ce-i rău dar şi ce-i bine,

noi înşişi suntem o minune

în care intră o-ntreagă lume

cu tot ce-nseamnă rele-bune.

Căci tot ce-a fost sau o să fie

în prezent ţi-s date ţie,

alegând din urna sorţii

bucuria sfântă a vieţii,

lăsând vraja să te prindă

şi în braţe să te strângă,

Să păşeşti în faţa sorţii,

şi a vieţii şi a morţi,

cum păşea-i cu-o veselie

în a ta copilărie,

fără a pune socoteală pe mizerii

şi pe boală,

lăsând inima să-aleagă

bucuria lumii întreagă ...

Să UIŢI tot răul din tine

să rămâie numai bine,

să IERŢI totul şi la toţi

fără frică că nu poţi,

fără teamă că greşeşti,

LUMINA SĂ O IUBEŞTI!!

Iluzii deşarte din ştiinţa credinţei

  

Spaţii curbate de timpul ştiinţei,   

Palpită din vremuri locul credinţei,   

Se înnoadă materii în visul romantic   

Reale iluzii din vidul precuantic,   

  

Vibrează prin spaţiu al ritmului timp,   

O undă măreaţă răsună prin câmp,   

Materii subtile foşnesc gravitaţii,   

Scăpate din punctul cu informaţii,   

  

Nimic fără spaţiu şi timp nu există,   

Deşi ambele sunt doar într-o listă,   

Iluzii deşarte din ştiinţa credinţei   

Adevăr absolut din credinţa ştiinţei,   

  

Ce mişcă o întreagă gândire deşartă,   

De noi să ne rupă durere să împartă,   

Să sfarme în moara ştiinţei materii,   

Să ungă pe altarul credinţei mizerii,   

  

Să spună ce nu este nimica de spus,   

Vibraţii eterne ce vin mai din sus,   

Trăiri ce transced al timpului mers   

Venite din noi, dintr-un vast univers,   

  

Ce strigă din gaura neagră stiinţei   

Să-nchidă o gură în ochii credinţei,   

Să tacă, să nu mai spună minciuni,   

Realul e OMUL ... şi-i plin de minuni. 

Să-ţi spun iubito ...

  

Să-ţi spun iubito, ce-aş avea de spus,   

Din scurtul drum al vremii spre apus,   

Că nu-mi găsesc al gândului cuvinte,   

C-aş vrea să-ţi spun vibraţiile sfinte,   

  

Fioruri de iubire divină să te prindă,   

În inima ta rece scânteia să aprindă,   

Să simţi în tine cum se zbate-în clocot   

Şi dăngăne bătăi în ritmul unui clopot,   

  

Materia celestă din colbul unei stele   

Trecută-n zbor prin gândurile mele,   

Lumina încetinită de-al sacrului mister   

Trimisă pe o rază din preaînaltul cer,   

  

Să ne-mbătăm de noi cu mirul fericirii   

Înlănţuind eternul în braţele iubirii,   

Să prindem clipa timpului între noi   

Iar locul sfânt să-l umplem amândoi,   

  

Să fim nemuritorii stăpâni în univers,   

Tu simfonie sfântă, eu rima unui vers,   

Tu undă tremurândă într-o dorinţă   

Prinsă între ţărmuri de a mea voinţă,   

  

Îmbrăţişaţi pe veci în necuprinsul zării   

Cu tot ce-i trecător de aici să dăm uitării,   

Pământu-întreg să-l umplem cu iubirea,   

Iar clipa regăsirii s-o bem cu nemurirea.   

Vibraţii din visul aluatului cuantic

  

Vibrează prin inimi un magic impuls,   

Un val de iubire se îneacă prin puls,   

O undă măreaţă din punctul mişcării   

Coboară-n materia din planul visării,   

  

Tumultul de unde din rostul galactic   

Tresaltă prin susurul dorului cuantic,   

Se înnoadă în ghemul realului tremur   

În huma născută dintr-un cutremur,   

  

În carnea atomilor din praful stelar,   

Lumină celestă din spectrul solar,   

Lovită de ţărmul durerii din minte   

Să mişte o undă a aducerii aminte,   

  

Să mişte vibraţii de înalte senzaţii,   

Iubiri tremurânde din constelaţii,   

Fioruri venite cu dorul din versuri   

Cu gânduri slăvite din universuri,   

  

Ce adună în colbul luminii terestre   

Întregi rezonanţe de valuri celeste,   

Vibraţii din visul aluatului cuantic   

Înscrise în durerea dorului antic,   

  

Închise în mintea materiei haină,   

Păstrate cu grijă într-o pură taină,   

Să nu ajungem la ea cu gândirea,   

Să nu prindem din urmă iubirea ...   

Suntem noi ...

   

Cine aude materia în clocot fierbând,   

Şi durerea din ea rezonată în gând,   

Cine simte curgându-i în vene-nserarea,   

În zbaterea umbrei trăgând disperarea,   

  

Cine ştie citi, nu cuvinte, ci golul din ele,   

Prinse-n vârtejuri nebune de doruri şi jele,   

Cine aude în el uraganul din cer fremătând,   

Şi durerile cărnii prin ochii lumii trecând,   

  

Cine aude cum urlă din găuri negre tăcerea,   

Când zbuciumul lumii nebune învinge plăcerea,   

Şi-aude cum urlă şi gem electronii din lacrimi   

De dureri spumegânde încifrate în patimi,   

  

Acela e frate de sânge cu tot şi cu toate,   

Cu tot ce e viaţă, cu tot ce e moarte,   

Cu punctul ce ţine întreaga mişcare,   

Cu-ntreg universul, cel mic şi cel mare,   

  

E frate cu tata, e frate cu mama,   

Cu Dumnezeu sau cu Dalai-Lama,   

Fiindcă în toţi şi în toate, cei plini şi cei goi,   

Cu bune şi rele, bucurii şi nevoi, suntem NOI ...   

Gânditorul-visător

Oare el, cugetătorul, este însuşi visătorul   

Gândurilor nerostite ce ne poartă nouă dorul?   

  

Raţiunea ce ni dată, noi o folosim pe toată,   

Într-un calcul fără capăt, tot socoată şi socoată,   

Tot ce mişcă şi nu mişcă de câteva mii de ani,   

Este prinsă-n socoteala goanei noastre după bani,   

  

Goanei după înavuţire cu maşini, ţoale şi vile,   

Cu învăţături debile ce intră în câteva file,   

Cu o mască a minciunii, lăcomiei, fricii, urii,   

Toate într-o veselie şi-un rânjet din colţul gurii,   

  

Dar din toată agoniseala strânsă într-o nebunie,   

Te trezeşti la repezeală trimis în grea surghiunie,   

Scos din cărţi pe poarta vieţii lăsând anii tinereţii,   

Ajungând cumpăna sorţii, anii grei ai bătrâneţii.   

  

Atunci logica cea dreaptă, ce ţi-a fost a vieţii matcă,   

Nu-ţi mai poate da răspunsul putregaiului din ciotcă,   

Şi te simţi pierdut cu totul în al minţii labirinturi,   

Printre gânduri hăbăuce fără logică şi simţuri.   

  

............................................................................   

  

Noi, cândva, am fost toţi UNUL, şi mişcarea dar şi drumul,   

Menţinuţi în ritmul sacru al vibraţiei divine, până a apărut OMUL,   

Test al logicii supreme, împărţiţi de unitate în astă dualitate,   

Atribut al lumii noastre, împărţit materialul într-o individualitate.   

  

La-mpărţirea lumii în două, jumătăţi de lume nouă,   

Tot ce-a fost în lumea nouă a fost clar tăiat în două,   

Într-o ordine deşteaptă egalat treaptă cu treaptă,   

S-a echilibrat balanţa ce-i în stânga a fost şi-n dreapta,   

  

Egali am fost noi cu noi, fiecare ştiind rostul,   

Ştiind clar că tot ce mişcă şi nu mişcă îşi au costul,   

Rânduit în carte sfântă bătut cuvânt cu cuvânt,   

Nu credeau atunci ca prostul orice vorbă dusă-n vânt,   

  

Ştiau inima ce cere, chinuită în tăcere, de durere,   

Şi ce dor, împinge dorul, să vibreze de plăcere,   

Folosind gândirea sfântă să găsească ce-i iubirea,   

Să-i găsească mulţumirea, fericirea, nemurirea.   

  

..........................................................................   

  

Ăsta este rostul vieţii şi al sorţii şi al morţii,   

Să vezi unde e scânteia ce luceşte-n taina nopţii,   

Să îţi foloseşti gândirea ca să vezi unde-i iubirea,   

Mocnind flacăra supremă, arzând toată fericirea,   

  

Să cobori gândul curat, curăţat de-ntunecat,   

Separat şi vindecat şi trimis la judecat,   

În inima ta cea pură, încuiată într-o haină,   

Puritatea din lumină, încifrând a lumii taină,   

  

Să folosim raţiunea să găsim înţelepciunea,   

Să ne folosim gândirea să găsim ce-i fericirea,   

Cea pierdută, sau furată, de o societate stricată,   

De prea mult timp înşelată, ce se-aşteaptă vindecată.   

  

În prezent cugetătorul nu e el şi visătorul   

Călător ce-şi duce dorul şi-aşteaptă deşteptătorul,   

Dorurilor nerostite, într-o haină grea închise,   

Viselor, ce nu sunt vise, ce bat să fie deschise,   

  

Gânditorul-visător nu e cel care gândeşte   

Ci e cel care găseşte, de unde se opreşte   

Gândurile care dor, să le ducă la izvor,   

Nu să socotească într-una ceea ce alţii vor.   

  

Gânditorul nu gândeşte, ci el mintea şi-o goleşte,   

Şi-n tăcerea nemuririi el cuplat şi-o odihneşte,   

Separat de tot ce-nseamnă lucruri clare, pământeşti,   

Unit sacru cu eternul înţelepciunii sufleteşti ...