Gânditorul-visător

Oare el, cugetătorul, este însuşi visătorul   

Gândurilor nerostite ce ne poartă nouă dorul?   

  

Raţiunea ce ni dată, noi o folosim pe toată,   

Într-un calcul fără capăt, tot socoată şi socoată,   

Tot ce mişcă şi nu mişcă de câteva mii de ani,   

Este prinsă-n socoteala goanei noastre după bani,   

  

Goanei după înavuţire cu maşini, ţoale şi vile,   

Cu învăţături debile ce intră în câteva file,   

Cu o mască a minciunii, lăcomiei, fricii, urii,   

Toate într-o veselie şi-un rânjet din colţul gurii,   

  

Dar din toată agoniseala strânsă într-o nebunie,   

Te trezeşti la repezeală trimis în grea surghiunie,   

Scos din cărţi pe poarta vieţii lăsând anii tinereţii,   

Ajungând cumpăna sorţii, anii grei ai bătrâneţii.   

  

Atunci logica cea dreaptă, ce ţi-a fost a vieţii matcă,   

Nu-ţi mai poate da răspunsul putregaiului din ciotcă,   

Şi te simţi pierdut cu totul în al minţii labirinturi,   

Printre gânduri hăbăuce fără logică şi simţuri.   

  

............................................................................   

  

Noi, cândva, am fost toţi UNUL, şi mişcarea dar şi drumul,   

Menţinuţi în ritmul sacru al vibraţiei divine, până a apărut OMUL,   

Test al logicii supreme, împărţiţi de unitate în astă dualitate,   

Atribut al lumii noastre, împărţit materialul într-o individualitate.   

  

La-mpărţirea lumii în două, jumătăţi de lume nouă,   

Tot ce-a fost în lumea nouă a fost clar tăiat în două,   

Într-o ordine deşteaptă egalat treaptă cu treaptă,   

S-a echilibrat balanţa ce-i în stânga a fost şi-n dreapta,   

  

Egali am fost noi cu noi, fiecare ştiind rostul,   

Ştiind clar că tot ce mişcă şi nu mişcă îşi au costul,   

Rânduit în carte sfântă bătut cuvânt cu cuvânt,   

Nu credeau atunci ca prostul orice vorbă dusă-n vânt,   

  

Ştiau inima ce cere, chinuită în tăcere, de durere,   

Şi ce dor, împinge dorul, să vibreze de plăcere,   

Folosind gândirea sfântă să găsească ce-i iubirea,   

Să-i găsească mulţumirea, fericirea, nemurirea.   

  

..........................................................................   

  

Ăsta este rostul vieţii şi al sorţii şi al morţii,   

Să vezi unde e scânteia ce luceşte-n taina nopţii,   

Să îţi foloseşti gândirea ca să vezi unde-i iubirea,   

Mocnind flacăra supremă, arzând toată fericirea,   

  

Să cobori gândul curat, curăţat de-ntunecat,   

Separat şi vindecat şi trimis la judecat,   

În inima ta cea pură, încuiată într-o haină,   

Puritatea din lumină, încifrând a lumii taină,   

  

Să folosim raţiunea să găsim înţelepciunea,   

Să ne folosim gândirea să găsim ce-i fericirea,   

Cea pierdută, sau furată, de o societate stricată,   

De prea mult timp înşelată, ce se-aşteaptă vindecată.   

  

În prezent cugetătorul nu e el şi visătorul   

Călător ce-şi duce dorul şi-aşteaptă deşteptătorul,   

Dorurilor nerostite, într-o haină grea închise,   

Viselor, ce nu sunt vise, ce bat să fie deschise,   

  

Gânditorul-visător nu e cel care gândeşte   

Ci e cel care găseşte, de unde se opreşte   

Gândurile care dor, să le ducă la izvor,   

Nu să socotească într-una ceea ce alţii vor.   

  

Gânditorul nu gândeşte, ci el mintea şi-o goleşte,   

Şi-n tăcerea nemuririi el cuplat şi-o odihneşte,   

Separat de tot ce-nseamnă lucruri clare, pământeşti,   

Unit sacru cu eternul înţelepciunii sufleteşti ...