E timpul să începem romanța resemnării

Se scutură, iubito, frunzarul întomnării,
E timpul să începem romanța resemnării,
În parcul unde teiul ne știe îmbobocirea
Când ne-mbăta mireasma și noi sorbeam iubirea,

Nu vezi cum cade frunza ce ne-asculta povestea,
Iar când trecea vreunul, de sus ne striga vestea,
Și-i trimitea privirea să nu vadă misterul
Când noi fierbeam în lutul, vibrând în inimi cerul,

Sau vara-n faptul serii privindu-ne-nstelarea
Când mângâiam magia sorbindu-ți înflorarea,
Ea ne-aducea în inimi lumina regăsirii
Vibrația divină din unda fericirii,

Se scutură bobocul , pierzându-și deflorarea,
Pe freamătul de frunze rămâne resemnarea,
De tot parfumul dulce din taina primăverii
Sau lacrimile serii din vântul blând al verii,

E vremea romanțată, se-acordă-n cer colinda,
Prin ploile mărunte se-nțelenește ghinda,
Iar eu te-aștept, iubito, să pregătim cuptorul,
Și-n fața lui să-ncepem romanța cu fuiorul ..

Bordan – 18 octombrie 2014

Întreg universul strâns într-o școală

Trecut-au peste noi și vânturi și ploi,
Tristeți întomnate, bucurii și nevoi,
Materii din spațiu ce timpul îl scoală
Întreg universul strâns într-o școală,

Iubiri tremurânde ascunse sub bănci,
Fioruri flămânde din vremuri adânci,
Ce adună în ziduri din zăriști albastre
Înzidirea speranței iubirilor noastre,

Să ducem departe un magic impuls,
Cuvântul din carte eternului smuls,
Să crească în noi o dorința înțeleaptă
A lumii iubire într-o minte deșteaptă ..

Trecut-am și eu prin vremea cu școala,
Când școala stătea în centru cu moara,
Închiși între ziduri de-o lume nebună
Dar liberi la minte ca ceru-n furtună,

Închiși de materii vremelnice-n locuri,
În lutul ce-ncearcă să stingă-n el focuri,
Dar focul își arde înălțându-și misterul
În spirite mari clocotind adevărul,

Ce mișcă din țărmuri o lume deșartă,
Pe valul durerii plăcerea să împartă,
S-aducă trecuturi din sfintele luturi
Pe unde de suflet și aripi de fluturi,

Din triste morminte ce strigă-n veșminte
Vibrații celeste încrustate-n cuvinte,
Înscrise în lemnul ce-ncinge fiorul,
Iubiri ancestrale vibrându-ne dorul,

De tot și de toate ce spune povestea,
Corinde străbune șoptindu-ne vestea,
Arzându-ne focul ce-nalță proverbul
Colacul speranței salvându-ne verbul,

Prin școala iubirii strigând regăsirea
Pe-altarul de unde-ncrucind mântuirea,
Să scoale trecutul naturilor sfinte
O viață-înțeleaptă din sacre cuvinte,

S-aducă acasă o vreme nebună,
O taină supremă din lumea străbună,
Când vremea sfințea cu prezența tot locul
Iar locul vibra rumenindu-ne cocul,

Iar școala era un stâlp al științei,
Unindu-și destinul cu floarea credinței,
Unind cu iubire o minte-a voinței
C-o inima tandră din lumea dorinței ..

Aici are școala un cuvânt greu de spus,
Să miște iubirea din magic impuls,
S-aducă în sate înapoi veșnicia,
Să înflorească în ii România,

Să se oprească din mersul nebun,
S-aprindă scânteia divină din scrum,
Să lase deoparte o faț-a mândriei
S-aducă acasă fecioarele iei ... 
Bordan – 18 octombrie 2014

Să duceți mai departe stindardul cu onorul

E mult de-atunci, s-a scurs o veșnicie,
De când noi ne-am jurat credință pe vecie,
Să fim tot împreună la bine și la greu,
Cu martor universul și bunul Dumnezeu,

Avut-am împreună o viață ca-n povești,
Cu bune și cu rele, cerești sau pământești,
Din toate am cules nectarul dulce-al vieții,
Din taina cea supremă și roua dimineții,

Trecut-au ani cu toate, și-ajuns-am întomnarea,
Cu fulgii albi la tâmple ce-anunță resemnarea,
Căci toate-n lumea asta își au menirea lor,
Se nasc, c-așa vrea Domnul, trăiesc, apoi și mor,

Ne naștem din Lumină, curați precum cristalul,
Aduși pe țărmul vieții cum marea-aduce valul,
Și mergem fiecare urmându-ne cărarea,
Unii mai pe-ntuneric, alți luminându-și calea,

Unii sorbind Lumina și dăruind Iubirea,
Culeg doar mierea dulce trăindu-și fericirea,
Fără s-auzi un vaiet când roade rău durerea,
Știind că și durerea-i a lor, precum plăcerea,

Și-și duc în taină crucea, căci crucea e o taină,
Ce-ascunde nemurirea cu-a vieții grele haină,
Ce-ascunde-n lacrimi grele și-a zeilor veșminte,
Plăcerile divine dincolo de morminte ..

E greu, c-așa e soarta, c-am lepădat veșmântul,
Și ne-am pierdut cărarea, înscrisul și cuvântul,
Ne-am renegat părinții, strămoșii și toți sfinții,
Care ne-au dat lumina, pierdută-n noaptea minții,

Ne-au dat înțelepciunea cea sfântă a iubirii,
Înscrisă bine-n semne și-n floarea fericirii,
Înscrisă-n tot ce mișcă, cum clar spune natura,
Să ne iubim dușmanii chiar de întrec măsura,

Ne-am lepădat credința ascunși după o față,
Mințindu-ne destinul cu-această falsă viață,
Fugind de-o-nvățătură primită de la zei,
Luându-le lor locul ca niște cimpanzei,

Și decăzând în noaptea durerii din materii
Ne ducem cu minciuna spre groapa cu mizerii,
Abandonând ogorul care ne duce dorul
Lasând pustie casa, poiata și odorul ..

În voi mai e-o speranță, căci voi sunteți țăranii,
Ce își iubesc țarina unde trăiesc românii,
Voi sunteți talpa țării vibrându-și veșnicia,
Și aduceți de milenii în spate .. România,

Voi, rechemați acasă, în satul nostru drag,
Să vină iar copiii, să-i așteptați în prag,
Să-și potolească dorul de satul românesc
Ce-și arde nemurirea în lutul strămoșesc,

Să-nsuflețească holda, c-aici ne e izvorul,
Aici e pita sacră, corinda și cuptorul,
Aici e sfântă vorba pe care-o cuvântați
Și sunteți cei din urmă ce binecuvântați,

Sunteți cei mai aproape de-a sfinților dorinți,
Aproape sfinți și voi, iubiților părinți,
Vă spunem cu căldură, de-aici din depărtare,
S-aveți zile senine și fără de-ntristare,

Să duceți mai departe stindardul cu onorul
Căci vă aud durerea și plânsetul cu dorul,
Și strigătul de veacuri din tristele morminte
Când moșii noștri urlă prin voi, fără cuvinte,

Și-acum, că-i sărbătoare, și vă cinstește satul,
Vă scriem o scrisoare cu pana de la sfântul,
Vă spunem înc-odată urări de sănătate,
Și cât o fi să fie, s-aveți parte de toate ..
Bordan - 18 octombrie 2014

Să ştii iubito că mi-e dor

Să ştii iubito că mi-e dor,

De tot ce-a fost odată,

De cozonacul din cuptor

De ia ta brodată,

De „Zua bună!” de atunci,

Sau purul „Doamne-ajută!”,

Şi de plimbările prin lunci,

Când te dădeai bătută.

Ţi-aduci aminte cum râdeam

Când ne bătea ciurdarul,

De ciudă că îi ascundeam

Oiaga şi paharul?

Şi noi râdeam ca doi nebuni,

Parcă-i făceam în ciudă,

El făcea semn de gărgăuni,

Noi ne-ascundeam în ciurdă,

Când vii iubito să-ncercăm

Să repetăm odată,

Să-mi sari în braţe, să jucăm,

În ia ta brodată,

Să dăm iar ceasul înapoi,

Pân-a-nflori iar ia,

Să rupem vraja dintre noi

Să audă România?

Eu ştiu, iubito, nu mai cred ...

Eu ştiu, iubito, nu mai cred ce, vor să spună unii,

Eu ştiu că suntem infinitul ce mişcă spuma lumii,

Suntem misterul răsărit din haosul uitării

Ce desluşeşte lumii taina din spatele visării.

Dacă ai şti, iubito, ceea ce ştiu eu,

Ţi-ai schimba credinţa în D-zeu,

Ai schimba credinţa cu ştiinţa sacră

Ce de mii de ani iubirea ne-o consacră.

Ce de mii de ani e zăvorâtă-n taină,

Închisă în carnea materiei haină,

Închisă cu grijă în inima ta,

Ca să nu ajungă nimeni la ea.

Dacă ai şti, iubito, ceea ce ştiu eu,

Ai fi înfiptă-n mine şi eu sufletul tău,

Ţi-ai lepăda credinţa şi-ai merge cu ştiinţa,

Şi-am hoinări prin lume doar noi şi conştiinţa.

Am fi noi doi, iubito, perechea de-nceput

Păzind cu grijă rostul de-un alt preconceput,

Am fi noi doi gândirea şi iubirea,

Ce descifrează lumii nemurirea,

Eu ştiu, iubito, nu mai cred, ce vor să spună unii,

Eu ştiu că suntem infinitul ce mişcă spuma lumii,

Suntem misterul răsărit din haosul uitării

Ce desluşeşte lumii taina din spatele visării.

Care cuvânt …

Care cuvânt,

de pe pământ,

încărcat de iubire

şi dor,

are drept autor

un muritor?

În orice gând,

nu cuvânt,

e cuprins necuprinsul ...

Orice gând,

nu cuvânt,

poartă-n el

simfonia

şi poezia,

universului,

magia versului,

culoarea plânsului,

şi gustul râsului,

lacrima sărutului,

şi patima durutului,

misterul iubirii

şi al nemuririi ...

Dacă un simplu gând

nu are stăpân,

atunci pe cuvânt

cine e stăpân?

Cine-i autor

cuvântului DOR?

Sau altui odor

plin de amor,

şi de ador ...

Nu avem dreptul

să punem zăvor,

gândului pur

şi cuvântului dor,

nu avem dreptul

să-nchidem iubirea,

când ea însăşi e nemărginirea ...

NE STRIGĂ ...

Tu eşti o ziuă, eu sunt o noapte,

Şoptind misterul prin calde şoapte,

Eu electronul, tu un nucleu,

Iubitul meu!

Tu eşti un plus, eu sunt un minus,

Eu începutul, tu un terminus,

Tu eşti iubirea, eu sunt gândirea,

Iubita mea!

Eu simt în puls tot ce-i în plus

Şi vreau să cazi pe gânduri dus

La pieptul meu, de soapte greu,

Iubitul meu!

Tu eşti dorinţa, eu sunt voinţa,

Eu sunt misterul, tu adevărul,

Tu eşti simţirea, eu cugetarea,

Iubita mea!

Eu simt în mine a mea dorinţă,

Ce se îndreaptă spre-a ta voinţă,

Mă-nchin la tine Mărite Zeu,

Eşti tot al meu!

Iubita mea, se-ngroaşă gluma,

Voinţa mea e zob acuma,

Nu am puterea de la zei,

Aşa că, fă ce vrei!

Eu vreau să fiu cu tine acum

De mână, pe al nostru drum,

Nedespărţiţi vom fi mereu,

Iubitul meu!

Putem păşi-ntr-al lumii mers,

Să facem noi un univers,

Să facem noi o galaxie

Din poezie şi magie,

Să fii tu spuma cu vibraţii,

Eu ţărmul lumii cu senzaţii,

Să fie tot un paradis,

Divin, de vis.

O, mistic barde cu rime calde,

Îţi simt tumultul ce-n mine arde,

Te simt în mine, iubitul meu,

Divin arheu.

Iubita mea din alte lumi,

Ajunşi în punctul cu minuni,

Suntem acei ce-arată drumul,

Suntem doar UNUL!

Suntem noi doi un singur Eu,

Un Univers şi-un Dumnezeu,

Ce-arată lumii ce-i iubirea,

Eternitatea, nemurirea …

Ce-arată lumii-ntregi misterul,

De ce pământul nu-i ca cerul,

De ce-am închis iubirea sfântă,

Ce înţelepţii ne-o cuvântă …

…..

De ce-am uitat din noi cuvântul,

Că ceru-i una cu pământul,

Că toţi şi toate suntem noi,

Înlănţuiţi de amândoi,

Căci toţi suntem acelaşi lucru,

Mister divin, sublim şi sacru,

Prinşi în miraj de poezie,

De o divină simfonie,

Că ce e jos este şi sus,

Ce-n multe lucruri este spus,

Cum e pământul e şi cerul,

Cum e magia şi misterul,

Aceeaşi electroni din flori,

Vibrează adânc înfipţi în sori,

Vibrează etern inima noastră,

Vibrează glastra din fereastră,

Să nu-mi răneşti inima mea,

Că-n altă parte plânge-o stea,

Rănită în al ei amor,

Rănită-n dor,

Să nu răneşti în viaţă o floare,

Că e gingaşă şi o doare,

Ascunşi printre petale moi

Suntem şi noi,

Suntem un suflet chinuit,

De haine grele tăinuit,

Ce-şi plânge în tăcere dorul,

Că nu ştie ce e amorul,

Se pierde ades, plângând, cu firea,

Că nu-nţelege ce-i iubirea,

Că nu-nţelege taina sorţii,

Dar nici a vieţii sau a morţii,

Că nu ştie nimic de el,

De ce-i aşa şi nu-n alt fel,

De ce mai sunt pe lume lacrimi,

Şi jale grele duse-n patimi,

De ce nu-i tot o fericire,

De bucurie şi iubire,

Fără de jale şi de chin,

Şi-amar pelin

Om uitător, inadmisibil,

Ajuns ca piatra de sensibil,

Eşti orb la legile naturii,

Întunecat în faţa urii,

Eşti orb la stelele din cer,

La sacrul darului din ler,

Imun l-al nostru magic grai,

La farmecul ieşit din plai,

Eşti orb şi surd la al tău dor,

Strigat de prunul din odor,

Din poartă de al tău mălin,

De jale grele şi de chin,

Strigat de taţii tăi şi moşii

Din răsputeri şi de strămoşii,

Din vremi uitate dedemult,

Ca un tumult,

Ca un tumult venit din noi

De jale grele şi nevoi,

Din puritatea unui nufăr

Ne strigă tare un LUCEAFĂR.

Eu ştiu ...

Eu ştiu că tot ce-a fost

iar o să fie,

etern urmându-şi vrerea,

că viaţa-i o minune sfântă

ce-şi varsă fierea dar şi mierea.

Noi hotărâm în astă lume

atât ce-i rău dar şi ce-i bine,

noi înşişi suntem o minune

în care intră o-ntreagă lume

cu tot ce-nseamnă rele-bune.

Căci tot ce-a fost sau o să fie

în prezent ţi-s date ţie,

alegând din urna sorţii

bucuria sfântă a vieţii,

lăsând vraja să te prindă

şi în braţe să te strângă,

Să păşeşti în faţa sorţii,

şi a vieţii şi a morţi,

cum păşea-i cu-o veselie

în a ta copilărie,

fără a pune socoteală pe mizerii

şi pe boală,

lăsând inima să-aleagă

bucuria lumii întreagă ...

Să UIŢI tot răul din tine

să rămâie numai bine,

să IERŢI totul şi la toţi

fără frică că nu poţi,

fără teamă că greşeşti,

LUMINA SĂ O IUBEŞTI!!

Iluzii deşarte din ştiinţa credinţei

  

Spaţii curbate de timpul ştiinţei,   

Palpită din vremuri locul credinţei,   

Se înnoadă materii în visul romantic   

Reale iluzii din vidul precuantic,   

  

Vibrează prin spaţiu al ritmului timp,   

O undă măreaţă răsună prin câmp,   

Materii subtile foşnesc gravitaţii,   

Scăpate din punctul cu informaţii,   

  

Nimic fără spaţiu şi timp nu există,   

Deşi ambele sunt doar într-o listă,   

Iluzii deşarte din ştiinţa credinţei   

Adevăr absolut din credinţa ştiinţei,   

  

Ce mişcă o întreagă gândire deşartă,   

De noi să ne rupă durere să împartă,   

Să sfarme în moara ştiinţei materii,   

Să ungă pe altarul credinţei mizerii,   

  

Să spună ce nu este nimica de spus,   

Vibraţii eterne ce vin mai din sus,   

Trăiri ce transced al timpului mers   

Venite din noi, dintr-un vast univers,   

  

Ce strigă din gaura neagră stiinţei   

Să-nchidă o gură în ochii credinţei,   

Să tacă, să nu mai spună minciuni,   

Realul e OMUL ... şi-i plin de minuni. 

Să-ţi spun iubito ...

  

Să-ţi spun iubito, ce-aş avea de spus,   

Din scurtul drum al vremii spre apus,   

Că nu-mi găsesc al gândului cuvinte,   

C-aş vrea să-ţi spun vibraţiile sfinte,   

  

Fioruri de iubire divină să te prindă,   

În inima ta rece scânteia să aprindă,   

Să simţi în tine cum se zbate-în clocot   

Şi dăngăne bătăi în ritmul unui clopot,   

  

Materia celestă din colbul unei stele   

Trecută-n zbor prin gândurile mele,   

Lumina încetinită de-al sacrului mister   

Trimisă pe o rază din preaînaltul cer,   

  

Să ne-mbătăm de noi cu mirul fericirii   

Înlănţuind eternul în braţele iubirii,   

Să prindem clipa timpului între noi   

Iar locul sfânt să-l umplem amândoi,   

  

Să fim nemuritorii stăpâni în univers,   

Tu simfonie sfântă, eu rima unui vers,   

Tu undă tremurândă într-o dorinţă   

Prinsă între ţărmuri de a mea voinţă,   

  

Îmbrăţişaţi pe veci în necuprinsul zării   

Cu tot ce-i trecător de aici să dăm uitării,   

Pământu-întreg să-l umplem cu iubirea,   

Iar clipa regăsirii s-o bem cu nemurirea.   

Vibraţii din visul aluatului cuantic

  

Vibrează prin inimi un magic impuls,   

Un val de iubire se îneacă prin puls,   

O undă măreaţă din punctul mişcării   

Coboară-n materia din planul visării,   

  

Tumultul de unde din rostul galactic   

Tresaltă prin susurul dorului cuantic,   

Se înnoadă în ghemul realului tremur   

În huma născută dintr-un cutremur,   

  

În carnea atomilor din praful stelar,   

Lumină celestă din spectrul solar,   

Lovită de ţărmul durerii din minte   

Să mişte o undă a aducerii aminte,   

  

Să mişte vibraţii de înalte senzaţii,   

Iubiri tremurânde din constelaţii,   

Fioruri venite cu dorul din versuri   

Cu gânduri slăvite din universuri,   

  

Ce adună în colbul luminii terestre   

Întregi rezonanţe de valuri celeste,   

Vibraţii din visul aluatului cuantic   

Înscrise în durerea dorului antic,   

  

Închise în mintea materiei haină,   

Păstrate cu grijă într-o pură taină,   

Să nu ajungem la ea cu gândirea,   

Să nu prindem din urmă iubirea ...